Democratia, in acceptiunea moderna, presupune participarea tuturor cetatenilor. Pe scurt, ea consta in acordarea unei anumite puteri decizionale unor oameni nepregatiti pentru a face fata raspunderii implicate si care nici nu sunt interesati in mod real de exercitarea puterii. In domeniul politic, democratizarea s-a produs la inceputul secolului XX si a fost printre principalii catalizatori ai razboaielor mondiale. Decizia democratica a fost si a ramas in mod fundamental ineficienta, devenind chiar propriul dusman in contextul politic mentionat.
Democratizarea culturii nu s-a lasat nici ea mult asteptata. Ca si in cazul politicii, a carei sfera o circumscrie (in intelesul larg, etnologic al culturii) raspandirea fenomenului este in mare parte responsabilitatea noilor forme de acces la informatie. Evident, exista si reactia inversa, si anume elitizarea culturii (aici in sensul restrans), dar acest fapt nu face decat sa agraveze situatia.
Nimic neasteptat, democratizarea culturii isi are originile in tara democratiei. Dintre cele trei sisteme politice ce si-au disputat intaietatea in secolul XX, singurul care propavaduia intoarcerea la natiune (intr-un mod aberant, e adevarat) a fost invins in cel de-al doilea razboi mondial si apoi proscris cu strictete. Interdictia ramane un tabu al politicii contemporane a carui actualitate a fost demonstrata de evenimentele recente din Austria.
Reprezentantii sistemelor politice invingatoare in razboi au avut o optiune culturala internationalista: SUA din cauze istorice si URSS din cauze ideologice. Ca dovada, este suficient sa subliniem denumirile acestor formatiuni statale: Statele Unite si Uniunea Sovietica. In plus, cele doua state nu au reprezentat niciodata repere culturale de prima mana.
Situatia sfarsitului de secol este si mai pesimista. In timp ce pe plan social caderea comunismului a fost asteptata si imbucuratoare, pe plan cultural situatia din tarile eliberate s-a inrautatit (nu si in cazul culturii elitelor unde libertatea de exprimare este relevanta). Democratiile populare nu fusesera democratice nici in acest domeniu si astfel cultura, desi strict controlata, nu a apucat sa se vulgarizeze, compensand oarecum pentru nenorocirile internationalismului comunist de inceput prin intermediul national-comunismului din ultima perioada. (Departe de mine gandul de a incerca o judecata de tipul “nu e dracul chiar atat de negru”, dar dupa nedreptatea interesata ce s-a facut prin proscrierea oricarei atitudini ne-antifasciste, cred ca ar trebui sa evitam acelasi lucru si in cazul comunismului.)
Astfel, sfarsitul de secol are un singur invingator cultural – internationalismul democratic american, dupa parerea mea nu chiar atat de curat in altruismul sau declarat. Armele cu care se duce lupta s-au perfectionat, sunt cu raza mare de actiune. Se tinde spre uniformizarea culturala, ceea ce echivaleaza cu pierderea identitatii (expresia “identitate culturala” imi pare aproape pleonastica).
Nu am in vedere o imagine determinista asupra relatiei dintre politica si cultura, in sensul in care una ar urma liniar evolutia celeilalte, dar nu se poate sa nu se observe ca invingatorii militari si-au impus de cele mai multe ori si propriul model cultural. Impunerea s-a realizat cu sau fara intentie, care, la randul ei a putut fi interesata sau altruista. Planurile prestabilite apartin prin excelenta perioadei istorice inaugurate de revolutia franceza.
Doua intrebari se impun: merita sa luptam pentru pastrarea identitatii? si, daca da, cum anume?. La prima intrebare raspunsul nu se poate da decat prin prisma unei ideologii, asa ca tot ce pot sa afirm este credinta mea: trebuie incercat.
Alternativa la uniformizare este cultura nationala. Situatia este delicata din mai multe motive, generale, europene, sau specific romanesti.
Cultura nationala este foarte greu de definit (daca cineva vede rostul acestei incercari de definire). Cautarea puritatii nu poate da rezultate. Stadiul actual de amalgamare a diverselor culturi aproape ca poate justifica puncte de vedere care infirma cu totul existenta realitatilor care sa acopere conceptul de cultura nationala. Cred totusi ca o anumita specificitate nu a incetat sa existe. Incercarea teoretica de a distinge influente si de a le data este sortita esecului prin irelevanta, pentru ca ignora dimensiunea mitologica a acestei specificitati. Cea mai sigura metoda de a distruge un mit este de a-l “intelege” cu mijloacele ratiunii. Mitul trebuie trait. Mitul trebuie luat asa cum este. Din punct de vedere cultural el reprezinta o sursa sigura de inspiratie, validata de timp.
Nu vad iesirea din criza prin intermediul unor asociatii culturale de tip interbelic si nici prin politici guvernamentale (desi si acestea pot avea un rol de jucat), ci prin actiunea creativa a indivizilor ce isi descopera responsabilitatea culturala.