Romantismul s-a nascut in parte ca reactie la pozitivismul stiintific al secolului luminilor ce fermecase elitele europene. Se credea in posibilitatea explicarii mecaniciste bazata pe observatie, categorisire si deductie a oricarui fenomen observabil. Metoda consta in analiza partilor, in speranta rezolvarii problemelor prin divizare. Romanticii nu au recunoscut aceste capacitati explicative integratoare pozitivismului si, ca reactie, au pus accentul nu pe analiza ci pe sinteza, nu pe detaliu ci pe vederea de ansamblu, nu pe certitudine ci pe interogatie, lasand loc unei singure certitudini: Dumnezeu – opozitie cu ateismul declarat al iluminismului.
In pictura de peisaj cel mai nimerit mod de a evidentia o astfel de ideologie a fost exploatarea virtutilor semnificante ale incertitudinii si potentialului. Si cum artisti inca nu aveau la dispozitie mijloacele impresioniste, ei au recurs la mijlocitori experimentabili direct ai incertitudinii perceptive: departarea si lumina.
Perceptia este un mixaj in proportii diferite si variabile dintre informatie senzoriala, raportare la model si imaginatie. In cazul perceptiei indepartate, preponderenta este partea imaginativa. Nevoia de integralitate, de cosmologizare a faptului brut insuficient perceput ne obliga parca la o completare creativa a acestuia. Ca urmare spectatorul vastului peisaj romantic este invitat sa genereze afectiv lacunele senzoriale, apropriindu-si pe aceasta cale intregul reprezentat, dar nu sub forma sa fizica ci ca semnificatie. Artistii sugereaza o astfel de implicare chiar direct, interpunand un observator, reprezentat pe panza, in relatia cu spectatorul. Acest “al treilea” poate fi inteles atat ca generator al unei duble mijlociri a intelegerii artistice a peisajului, cat si ca o incercare a pictorului de a isi reduce rolul in ecuatia comunicarii de valori prin invitarea spectatorului de a-si asuma rolul observatorului nemijlocit reprezentat. Acesta din urma, desi se impune prin functia sa de constientizator al semnificatiilor peisajului, nu devine protagonist al scenei respective, ci doar, poate, co-autor.
Departarea, raportata fiind la societate, are si intelesul de asceza. Cum relatia cu Dumnezeu este o relatie personala, sau de grup restrans dedicat, si cum cotidianul mundan este plin de capcane pentru drept-credincios, indepartarea de aceste capcane si consacrarea solitara intru Domnul a fost o virtute a ascezei monastice inca de la primii calugari crestini ai desertului egiptean din secolul 4. Mentionarea desertului nu este intamplatoare – dezolarea, dar si maretia aspra a acestuia pot fi regasite in peisajul romantic, care, desi nu este privat de viata vegetala, pare incremenit in clipa contemplarii, inghetat intru introspectia observatorului. Departarea estompeaza sau chiar anuleaza detaliile, favorizand esentializarea, spiritualizarea peisajului. Acelasi efect se obtine, cateodata, printr-o mare apropiere de un anumit detaliu, eliminand obisnuitul plural al caracteristicilor prin exacerbarea uneia singure, spre o meta-intelegere.
Temporal, peisajul romantic este reprezentat in momente specifice ale zilei – fie la apus, fie la rasarit, miezul noptii si altele – cand lumina are anumite proprietati, valorizate prin exclusivitate. Aceeasi selectie atenta se face si din punct de vedere meteorologic; cerul senin si insorit, ca paradigma apolinica, cunoscatoare, este in general evitat; se prefera fenomene atmosferice nedorite in cotidian – vreme rea – dar care, din punct de vedere afectiv, solicita mai imperativ spiritul romantic. Atractia pentru ceea ce respinge, iubi-ura este un motiv al acestei selectii, iar timpul neprielnic partii fizice vazut ca sansa a spiritualului este un al doilea motiv. Noaptea este timpul romantic prin excelenta. Este vremea cand perceptia imaginativa este solicitata din plin si cand registrul solar de aperceptie lasa locul celui intunecat. Este momentul maximei incertitudini, al oricarei potentialitati. Pana si distantele isi pierd din relevanta, oferind prea putin informatiei senzoriale, si asa deficitare. Este de asemenea momentul in care vazul decade in ierarhia simturilor, imaginea fiind completata auditiv si tactil.
Peisajul romantic este scenografie fara a fi decorativ; este un decor semnificant, o materie prima afectiva prelucrabila cu mijlocirea ipostazelor in care este surprins si a dispozitiei creative a spectatorului; este continua interogatie, cautare febrila de sensuri adanci ale vieturii; este potentialul, dar si incertitudinea gasirii unor astfel de raspunsuri.