Teoretic, arhitectura moderna se defineste prin negarea profunda, in forma si fond, a stilurilor clasice academice. In prima faza declarativa, in acord cu idealurile democratice de inceput de secol XX, libertatea de stil pare un castig natural. Pe principiul, universal acceptat, ca libertatea, mai degraba decat dogma, este starea natural umana, “emanciparea” arhitectilor fata de regulile rigide ale stilurilor clasice este cu atat mai justificata cu cat este vorba de un domeniu cu pretentii artistice.

Democratizarea in arhitectura nu se implineste atat de simplu si categoric precum trecerea la sufragiul universal – cu care, de altfel, prezinta similaritati. O astfel de ruptura (si se poate numi astfel, chiar daca a fost un proces treptat, intins pe parcursul a zeci de ani si incomplet si in prezent) are nevoie de o baza ideologica mai mult decat simplu negativa. Inlaturarea barierelor ne invata cum sa nu construim si nu cum sa construim. De unde rezulta nevoia de ideologii afirmativ-restrictive. Cum formalismul stilurilor istorice era de evitat, aceste ideologii aveau nevoie de o baza mai larga, mai generoasa de abordare a problemei. Este vorba despre un fel de aspiratie de obiectivare prin generalitate, prin stiinta a spatiului proiectat, cu riscul ca relatia cauzala continuta in ideolgie sa nu mai raspunda specificitatii problemelor – uniformizarea temei de proiectare, de aceasta data nu stilistic ci ideologic. Si avangarda a purces la schitarea de solutii care depasesc orizontul, totusi stramt, al arhitecturii si urbanismului. Un tip de antropologie, cam rudimentara si empirica, s-a constituit ca baza a discursului teoretic: sa construim pentru om, in jurul lui. Faptul ca acest lucru este mult mai usor de spus decat de facut si ca mijloacele mecaniciste nu sunt adecvate acestui demers, s-a descoperit ceva mai tarziu. Din cauza ca teoria de arhitectura are surse de inspiratie in alte domenii – in principal stiinte sociale, dar nu numai – si ca arhitectul nu are si nu poate avea o pregatire temeinica in alte domenii decat al lui rezulta intotdeauna un decalaj temporal fata de actualitatea mediului inspirant, datorat dificultatilor de receptare. Deasemenea, se produce si o simplificare abuziva, si uneori chiar ridicola, a mesajului initial pentru o transformare intru aplicabilitate. Sursele de inspiratie, chiar cand nu sunt declarate, sunt usor de ghicit.

Caracteristica stilurilor clasice este rafinamentul. Rezultate din copiere si schimbare neintentionala evolutiva, vitalitatea lor a depins de continuitatea procesului – opusul codificarii academice, de unde si indreptatirea modernilor de a refuza uzanta stilurilor defuncte. Ce se intampla insa cu stilurile “vechi” care nu au fost inghetate prin indreptare de reguli, care si-au continuat drumul in sens traditional? Argumentul refuzului modernilor dispare in acest caz, dar refuzul ramane. Bruno Zevi face o distinctie clara intre stilurile clasice codificate si lucrarile in limbaj clasic ale arhitectilor de talent pe de o parte si arhitectura libera de constrangeri stilistice a evului mediu pe de alta parte. Astfel nu vechimea vazuta ca anacronism face indezirabile stilurile clasice, ci moartea lor prin codificare. Putem fi moderni inspirandu-ne din arhitectura trecutului. Problema este relevanta in discutia actuala despre constructia de biserici crestin-ortodoxe. Se impune o analiza adanca a modelului stilistic traditional inaintea “proscrierii” lui definitive.

Caracteristica stilurilor moderne este ideologia, ceea ce ofera o libertate formala aproape de disolutia stilului. Tendinta de acaparare fortata si interesata a valorilor reale pe care Bruno Zevi o reproseaza codificatorilor stilurilor clasic-academice poate fi intrezarita chiar la prestigiosul teoretician italian in al sau cod negativ. Diferenta este ca acum nu se mai incodeaza direct formele ci principii ideologice deduse din acestea. Scopul insa, a ramas acelasi: indemnul de a urma calea celor mari, ctitorilor de stiluri. Nu se mai impun norme, se recomanda. Negarea stilurilor clasice pentru coercitia exercitata de ele nu duce si la disparitia notiunii de stil, ci doar la inlocuirea stilurilor.

Libertatea stilistica este facilitata de mijloacele tehnice moderne. Acestea permit modificarea formei si, deaceea, trecerea accentului de pe detaliu-decoratie pe volumetrie. Scara si chiar directia spatiului construit se poate modifica. Concepte ca eliberarea parterului si inlaturarea materiei de la colturile cutiei nu ar fi fost posibile in cazul zidarie portante. Exclusivismul stilistic clasic se manifesta si in alegerea materialelor si este chiar mai drastic decat se impunea in mod obiectiv: piatra si zidarie tencuita. Modernitatea a redescoperit, si uneori chiar inventat, valorile estetice ale diverselor materiale.

Libertatea stilistica se aseamana mult cu cea politica. Este mai mult decat legitim a fi acordata celor educati (iubitorilor de intelepciune), dar si complet contraproductiv in cazul celor mai putin norociti. Din acest punct de vedere stilurile clasice, ca si sistemele politice trecute, au marele avantaj al unui control formal mai eficient impotriva ignorantei – ceea ce, e adevarat, nu garanteaza calitatea oricarui produs. Controlul formal ideologic este insa, evident, mult mai redus. In contrabalanta democratizarii apare avizarea: avem libertatea moderna de a construi oricum, numai pe placul autoritatii sa fie. Si o a doua similaritate cu democratia politica a modernitatii stilistice: atata vreme cat libertatea de alegere a arhitectului este totala, atat in cadrul stilului cat si intre stiluri, cum putem impiedica un anacronist sa construiasca Taj Mahal-uri? (iertare pentru pluralul abuziv) Avem aceeasi lipsa de mijloace ca si in cazul stoparii ascensiunii naziste in ’33. Libertatea stilistica moderna se poate intoarce, si intr-un fel s-a si intors, prin miscarea postmoderna, impotriva initiatorilor. Daca ar fi vazut arhitectura anilor ’80, poate Le Corbusier ar fi ezitat in cunoscuta sa afirmatie: “calitatea arhitecturii nu are nimic de-a face cu stilurile”. Ceea ce nu micsoreaza adevarul inclus.

Cred ca este in continuare legitim sa vorbim despre arhitectura culta si arhitectura populara in societatile moderne, doar ca, spre deosebire de situatia pentru care s-a facut initial distinctia, in modernitate arhitectura populara se face tot de catre arhitecti. Acestia preiau, in general involuntar, rolul mesterilor “ne-educati”. Tranzitia stilistica intre clasic si modern se face in functie de distinctia de mai sus: arhitectura culta vehiculeaza valori ideologizate si poate face ruptura cu trecutul cu relativa usurinta si categoric, pe cand arhitectura populara tinde sa creeze un melanj stilistic, o mixtura originala (ca o democratie) intre stilurile consecutive. Acceptarea stilurilor noi este si mai dificila pentru populatie, ceea ce spune mult despre forta formelor arhetipale asupra imaginarului colectiv. Omul obisnuit, ca si arhitectul popular, alege a nu isi exercita libertatea stilistica pe care a dobandit-o fara sa o ceara.

Bruno Zevi condamna categoric continuitatea influentelor clasice in arhitectura moderna – nu s-a renuntat pe de-a intregul (si chiar s-a revenit) la simetrie, proportia de aur si alte astfel de atribute clasice. Pe de alta parte, impunerea stilistica, de orice fel ar fi ea, nu este dorita. Convingerea in atributele pozitive ale schimbarii, hotararea de a alege si urma drumuri noi sunt premisele ameliorarii profesiei. Acestea trebuie insa sa se impace cu si sa accepte inertia spectatorului de arhitectura si, prin acesta, si a arhitectului popular.

Prin referinte istoriciste postmodernismul nu submineaza libertatea stilistica moderna ci, din contra, ii impinge limitele. O libertate nelimitata nu este insa de dorit (nici chiar posibila). Din pacate – sau din fericire, in functie de preferinte – nu exista o autoritate care sa stabileasca niste limite necontestabile. Singurul inlocuitor de drept (democratic) al unei astfel de autoritati “infailibile” este publicul, beneficiarul intreprinderii arhitecturale. Arhitectura culta ezita insa sa acorde puterea critica unor neinitiati. Aici se opresc asemanarile cu politicul – doar arhitectura populara este democratica.