Cati dintre noi nu am folosit expresia “e relativ”, sau, mai mult, “totul e relativ”, cu predilectie in momentul in care in argumentatia partenerului de dialog nu mai puteam depista vreun defect. Este un mod facil de a reduce impactul asupra propriei persoane si al modelului nostru mundan al acceptarii validitatii unui punct de vedere ce nu se integreaza satisfacator acestui model.

Cand zicem relativism zicem Einstein. Cand zicem Einstein zicem relativism… Abuziva largire a sensului original si intrarea in nucleul lingvistic utilizat intensiv ale acestui concept dateaza din timpul si este in stransa legatura cu recunoasterea si acceptarea faimoasei teorii restranse. Rationamentul ne-fizicienilor carora li se datoreaza confiscarea termenului pare a avea o oarecare indreptatire: daca nu mai putem fi siguri de lucruri atat de simple, pana mai ieri proprietate exclusiva a senzorialului, cum sunt distanta, timpul si greutatea (masa), cum putem sa ne bazam pe constructii mai abstracte? Daca totul depinde de relatia observatorului cu obiectul observat, cum ar mai putea fi posibila o teorie integratoare, fie ea si individuala, cu atat mai putin generala. Cat de departe sunt acete concluzii (prezentate, e adevarat, aproape caricatural) de credinta fizicianului refugiat, care si-a dedicat a doua jumatate a vietii cautarii unei astfel de teorii integratoare, o depasire a celebrei controverse cu Bohr si fizica cuantica. Faptul ca recenta teorie a corzilor (string) pare a fi reusit in aceasta incercare (desi cu pretul acceptarii universurilor paralele) pare sa justifice cautarile lui Einstein si sa dea un sens visului sau.

Teoria cunoasterii pune insa sub semnul intrebarii, intr-un mod care trebuie prudent interpretat, chiar adevarurile stiintelor exacte. Astfel, experienta ne invata ca teoriile (se intelege prin acestea constructii logice in acelasi timp descriptive si predictionale) au durate de viata destul de scurte si sunt incontinuu inlocuite. De ce ar fi teoria curenta adevarata daca precedentele au fost contrazise? Aici este capcana: aceasta infirmare nu echivaleaza cu diminuarea adevarului teoriei depasite, decat din perspectiva absoluta, caz in care toate teoriile, cu o singura si stralucitoare exceptie, sunt aprioric false. Apropierea de adevar, in sensul lui Popper, nu are ca ipoteza o initiala departare de adevar.

Sa ne apropiem asadar de oile noastre, printre care problematica este si mai spinoasa. In arhitectura, ca arta, se pune problema gustului si a educatiei. Ceea ce, pe cale logica, ne duce la relativism pur: atatia observatori, atatea gusturi, si deci relatii cu obiectul. Totusi, asa ceva nu se petrece decat in teorie (unde, dealtfel, se poate petrece orice, in functie doar de imaginatie). Viata reala nu este, din acest punct de vedere, chiar asa de variata, si, inainte de infiltrarea ideologiilor in arta, era si mai putin variata. Mai precis, la scara vietii unui contemporan al lui Isus, o schimbare in ceea ce era considerat frumos ar fi fost greu de perceput. Acum putem spune aproape orice, ceea ce nu inseamna libertate ci confuzie. Dar chiar si in acest climat ne-echilibrat exista valori care nu pot fi puse in discutie decat cu ajutorul ideologiei. Se pune intrebarea daca mai poate exista o judecata de gust fara amestec ideologic.

A fi subiectiv nu echivaleaza cu relativismul si insingurarea. Cred chiar ca pozitiile subiective ne pot apropia mai mult decat cele rational-obiective. Actiunea integratoare a acestora din urma nu a ajuns sa se compare cu cea a imaginarului, a mitologicului.

Faptul ca am constatat ca o ideologie poate sa sustina oice punct de vedere (chiar si o estetica a uratului, sau a “deconstructiei”) nu echivaleaza cu necesitatea legimitatii acesteia. Si daca astfel de intreprinderi au produs si rezultate notabile, acestea se datoreaza in mai mare masura talentului individual decat consecventei rationale a artistilor respectivi.

Discursul meu anti-ideologic nu este un discurs impotriva gandirii in arhitectura, ci dimpotriva. Problema este doar ca nu vad cum o gandire fara repere, in abstract (adica o ideologie) ne poate ajuta in vreun fel. Cred eu ca putem fi siguri pe concluziile noastre, ca putem elimina dubiul dat de constientizarea imperfectiunii cunoasterii si a comunicarii? Bineinteles ca nu. Ceea ce totusi nu ne indreptateste sa punem totul sub semnul intrebarii (relativizare). Consecventa in aceasta intreprindere duce la autoanihilare si este rar practicata. Inconsecventa este la fel de inacceptabila. Deaceea cred ca cuprinderea conceptului de relativism este in realitate mult mai restransa decat utilizarea lui curenta lasa sa se inteleaga si intentia mea a fost sa ajut la retrogradarea acestui concept-ideologie.